Trecea tacuta pe cararea prafuita,
Se scurgea incet precum nisipul,
Pasii ei atingeau lin trotuarul de piatra
Dorind parca cu tot dinadinsul sa opreasca timpul.
Rochia ei, stergea pietrele
Agatandu-se ici si colo in maracinii din margini –
Dar nu-i pasa, isi mangaia tremurand pletele
Cu ochii adanciti…plini de lacrimi…
Singuratatea rece ce-i dadu ratacirea…
Uneori poate-si pierdu-se firea
Bantuie printre ruine cautand –
Frumusetea pierduta din intregul pamant…
joi, 6 mai 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu