Sunt clipe când ne copleșesc dorințele, rezonanța trupurilor golește
mintea, scurgând controlul prin nisipul timpurilor. Am închis ochii, fiindcă
boabe de lacrimi stăteau să cadă, am închis ochii și am mulțumit pentru energia
primită în dar. Zilele în care universul ne învăluie în hăiniță de curcubeu,
sunt momente în care încremenim prinși în mrejele proprii.
Călătoresc și acum sub firicele
de culoare, sub pleoape raze de lumină stau înșirate mici mărgăritare –
întrebări mintea-mi răscolesc, săgeți piezișe azi trupu-mi topesc…Flori de gheață așezate peste inimi și-n tremurul lor tu singur te-nchini, reverși plinătatea în cupa mea însetată, mă cuprinzi cercetându-mi privirea mirată. Fiecare atingere are un răspuns, din adanc de vise-nnoptate… poate din întregul neștiut, sunt prinsă-n bijuteria minunatului faur și încrustată în flori de laur.
Azi mai mult ca oricând am încercat să analizez fiecare bucată din darurile tale, azi poate că am fost femeia plină de mister ce e cuprinsă de valuri…Neștiutul din mine și atât de obișnuit pentru tine…simțuri ce-au stat la porțile cetăților sacre, departe de ochii profani; m-au prins în mreje…Dacă aș trăii în alt spațiu și timp, dacă aceste bucăți ale tale ar fi făcut parte din mine atunci… Prințesa ta… cu inimă de porțelan ce stă să se spargă ticăind în castelul de gheață și-ar fi revărsat mierea peste tine… Nu un munte, nu o mare…ci un întreg univers plin de lumină te-ar fi îmbrățișat.
Neputințele mele, neștiutul din mine, culoarea, magia…sunt peste toate o mană de care mi-e teamă, fiindcă nu cunosc gustul și plinătatea ei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu